Despre carte: 2015 / Ușa a funcționat singură. Fie m-a trădat încă o dată, fie a reacționat la palma cuiva care are acces la apartamentul meu. - Chris? Ca de obicei, este îmbrăcat în negru, dar acum este o haină obișnuită, clar că nu a zburat, ci pur și simplu s-a plimbat în jurul stației noastre. -Mă lași să mor? — buzele lui dure se îndoaie într-un rânjet. Jacheta neagră este cu nasturi până la vârf, fața palidă este ras curat. De ce ar muri acum? Nu există semne de luptă pe ea. Și spun cu același zâmbet ușor: „Ei bine, mori, pentru că ai venit deja”. De îndată ce aceste cuvinte mi-au scăpat, s-a așezat de-a lungul ușii, eliberând senzorul. Și panoul se prăbușește, lăsându-l întins pe podeaua albă ca zăpada. La ce mă gândeam, răsturnându-i corpul greoi și mulat, desfăcând nasturii jachetei? Destul de ciudat, nu este vorba deloc de faptul că seara este distrusă fără speranță de agitația viitoare cu Crispin Viper, care moare încet din cauza unei lame otrăvite. Și nici măcar asta nu este cu adevărat amuzant: epoca otrăvurilor a trecut pe Pământ cu multe secole în urmă. Și această idee ciudată a apărut aici, la marginea universului, scoasă din arhivele istoriei împreună cu cuvântul dezgustător „pirat”. Da, în câteva luni am reușit să urăsc povestea... Și să mă îndrăgostesc de Crispin.